Ani murdari

Cu anii, mai tot ceea ce am crezut la început se adevereºte. Partea proastã e cã, între timp, m-am lãsat ºi eu dat pe brazdã de morala colectivã, mai puternicã, se pare, decât a mea. ªi totuºi, eu am avut dreptate. Am avut dreptate, se adevereºte din când în când, la apariþia câte unui dosar de Securitate, cã mai toþi împãciuitorii din anii 90 aveau ei ceva legat de vechea  putere, de Securitate, sau ar fi fost dispuºi sã aibã, chiar dacã nu li s-a propus. Despre suporteri nu mai trebuie sã spun, era clar de atunci. Azi, când mai cade câte un informator, hop sare un ins sau un grup grãbit sã-l apere, sã-l cureþe, sã-l plângã. ªi dã-i cu manevrele menite sã facã din ticãlos erou. Nici dacã omul a fãcut asta în puºcãrie nu l-aº mai putea numi erou, deºi, personal, n-aº putea nici sã-l condamn, pentru cã nu ºtiu ce aº fi fãcut eu însumi acolo, cum aº fi rezistat presiunilor. E bine ºi frumos sã-þi aperi amicii, poþi chiar sã nu rupi vreo prietenie din cauza unei asemenea descoperiri. Dar sã te întrebi dacã omul acela talentat, prietenul tãu care s-a dovedit un informator odios al Securitãþii, a avut caracter sau nu, poþi, nu-i aºa? Rãspunsul e simplu, e evident. Acuma, e drept, mai existã ºi o altã posibilitate, aceea sã nu pui tu însuþi mare preþ pe caracter. Eroismul, spunea un francez, presupun celebru cã altfel nu aº fi avut cum sã aflu ce-a spus sau scris, e ºansa celor fãrã talent.

În Franþa, aflu, se dezbate cazul Céline, un geniu literar ºi un caracter odios. S-a dat pânã la saþietate exemplul lui Villon, poet important ºi tâlhar, probabil spânzurat chiar din cauza asta, fãrã ca aceia care l-au judecat sã fi þinut seama de partea cealaltã a lui. La noi, azi, moºtenirea comunistã e puternicã, orice s-ar zice. Or, din comunism am moºtenit judecata nu cu douã mãsuri, ci cu zece sau o sutã, câte grade avea nomenclatura. Dej sau Ceauºescu nu puteau greºi decât postum. Urmãtorii numai în cazul în care cel de deasupra considera cã a greºit ºi aºa mai departe, pânã la ultima rotiþã a imensei maºinãrii infernale care þinea o lume întreagã sub control. Or, sunt astãzi mulþi inºi care se cred democraþi ºi fac paradã de asta, dar care considerã foarte serios, fãrã sã-ºi dea mãcar seama cã e nepotrivit cu statul de drept, cã oamenii trebuie judecaþi în funcþie de talente, nu de infracþiuni. Asta e, pentru mulþi, cãci aceºtia au ei înºiºi oarecare situaþie literarã sau culturalã în general, o portiþã, în eventualitatea cã ar cãlca ºi ei pe bec. În fond, aceastã mentalitate se propagã pânã sus de tot, la Parlament sau la Guvern, unde se dau legi ºi se iau hotãrâri, adesea, în funcþie de interese particulare, de partid, de clan etc. Or, clanuri avem azi în toate zonele societãþii. Clanuri culturale, clanuri universitare, oho, ºi ce mai clanuri! Clanurile din economie nu mai trebuie sã le menþionez eu aici, o fac ziarele, fãrã prea mare efect, toatã ziua. În fond, aici, chiar ºi în culturã, ar trebui sã acþioneze legea antitrust sau antimonopol, dar cine sã o aplice, cã judecãtorii nu se pricep la domeniul acesta sensibil, iar culturalii înºiºi n-or fi nebuni sã se dea singuri în gât.

Poate cã ar trebui votatã ºi o lege antitrib... Pentru cã nostalgia triburilor e mare la omul de azi, chiar ajuns pe cele mai înalte culmi de civilizaþie. Dacã nu sunt rude de sânge, atunci sunt rude de celãlalt sânge, cel al epocii, care are aceeaºi grupã pentru toþi, banul. Mã rog, poate fi dolar sau euro sau yuan, dar tot aia e, în ultimã analizã. Iar legãtura asta e mult mai puternicã decât cea zisã de sânge, deºi nu cred cã eu ºi frate-meu avem aceeaºi grupã sangvinã. Dar fraþii, hai sã nu le dau numele, cei din listele de bogãtaºi, ai lumii ºi ai patriei noastre, toþi au aceeaºi mãsurã, care îi þine, în fond, legaþi, banul. Iar triburile acestea, cãci ºi cele culturale sunt þinute strâns unite tot de ban, sigur, voalat în funcþii, putere asupra celorlalþi etc. Ca sã nu se risipeascã ceva strâns cu greu sau mai uºor împreunã, gãseºti tot felul de scuze nobile ºi atunci când apare dosarul, cel care îl lasã pe câte unul din clan în fundul gol. Nu e el împãrat, dar tot se vede cum sunt hainele cu care se împãunase pânã atunci. Cât despre posibilul geniu al cuiva care e, precum Céline, odios ca om, acesta e mai mult o moºtenire pentru posteritate. Contemporaneitatea, contemporanii au de-a face cu omul, cel josnic sau cel corect, au de-a face cu caracterul lui. Iar când apare dosarul, atunci caracterul, cel afiºat, se mai rafistoleazã, „pe ici pe colo, prin pãrþile esenþiale”. Eºti solidar cu un turnãtor, eºti complice. Poþi sã-i rãmâi prieten, aºa, în particular, dar sã sari ºi sã-i ataci pe cei care-l sancþioneazã, asta e altceva. Nimeni în Franþa nu ar fi în stare sã-i gãseascã lui Céline vreo scuzã pentru odioasa sa carte antisemitã, Bagatelles pour un massacre. Sigur, opera de la Securitate a scriitorilor, ºi chiar ºi a celor care altfel nu practicau arta scrisului, e invizibilã cât timp nu e tipãritã, ºi cine sã tipãreascã toate mizeriile din dosarele informatorilor? Dorin Tudoran ºi-a tipãrit dosarul de la Securitate, cel de urmãrire, o micã parte a lui, de fapt. Acolo poþi vedea caracterul celor care, pe ascuns scriau una, iar pe faþã declarau ºi scriau cu totul altceva. Nu, nu-i comparaþi cu Procopius din Cesareea, în cazul lui e, totuºi, altceva.

Existã vreo o posibilitate de a-l scuza pe un turnãtor? Se poate deturna, pe bunã dreptate însã, discuþia, spre ofiþerul care l-a, eventual, ºantajat ca sã facã asta. ªi aici e un dram de adevãr: ofiþerul e cunoscut cu numele de mult ºi nimic nu i se întâmplã. Asta nu înseamnã cã turnãtorul e absolvit, el este odios pentru cã s-a fãcut cã e de-al nostru ºi era de-al lor, în timp ce despre ofiþer nu avea nimeni nici o iluzie cã ar fi de-al nostru. Cât despre Céline, ãsta nu s-a prefãcut deloc. ªi-a tipãrit ºi mizeriile.

Dar de ce vã spun eu toate astea? A, da, pentru cã, odatã cu trecerea anilor, mai tot ceea ce am bãnuit s-a dovedit cu acte ºi dosare. Aproape ca legile din socialism: niºte zvonuri votate de Marea Adunare Naþionalã.